Fii şi tu Moş Crăciun!

Mă trezesc dimineaţă cu o stare melancolică, tipic mie, eu cea de acum, eu cea de după furtună.Mai lenevesc o oră în patul cald si moale, iar imediat după merg să−mi fac o cafea.
Între timp, mă gândesc că ar trebui să şi mănânc ceva.Pun nişte pâine la prăjit şi aştept……Îmi iau cana şi farfuria şi mă întorc in vizuină.
Deschid pc−ul, intru pe youtube =>Tracy Chapman-Give me one reason, intru pe messenger, pun la status :'Coffee time!', word….şi încep să scriu…
Am în minte 9999 de subiecte şi dacă aş putea, le-aş scrie pe toate acum, dar cum nu pot mă opresc asupra : Crăciunului.
*Care a fost cel mai frumos Crăciun?
*Dar cel mai trist?
Cel mai frumos nu putea fi decât atunci când credeam în Moş Crăciun, deşi mai cred şi acum('Moş Crăciun nu e o singură persoană, dar există în fiecare dintre noi. Moşul reprezintă comportamentul uman de grijă şi bunătate, iubire, dăruire şi pace. Moş Crăciun trăieşte în fiecare dintre noi. E în inimile noastre. Este în tine. Este în mine. Moşul e o stare de spirit. Cred în Moş Crăciun şi îl iubesc.'),atunci era ceva special, dar unul deosebit a fost când eram în familie, la bunicii din Macea, cu toţi cei dragi, în jurul bradului, bucurându-mă de căldura şi dragostea lor.
Iar cel mai trist a fost atunci când părinţii mei erau la muncă, cu toate că, mereu am avut impresia că la noi în familie, nu există adevăratul spirit al Crăciunului, atunci i-am simţit lipsa. ('Crăciunul e o sărbatoare a familiei şi prin urmare trebuie sărbătorit în familie')
Dincolo de cumpărături(brad, cozonaci, vin, cadouri), agitaţie, gălăgie şi stres e adevărata bucurie a sărbătorii!Vă las pe voi să o găsiţi, dar mai ales să o simţiţi!

Crăciun liniştit, cu pace, bucurii, zăpadă, colinde şi iubire!

3T3rţin3

Şi când totul e tăcere,
Rămâne o neplăcere
Şi o clipă de durere.

Şi când crezi că eşti pierdut,
Poţi să vezi şi ce ai avut
Între timp şi n-ai ştiut.

Şi când clipa se dilată,
Viaţa ta este cam plată
Şi te simţi înstrăinată.

Dec.'08

Acum râd, uitând că în a doua zi am plâns. Glumesc cu colegii mei şi am sentimentul că am găsit licoarea pentru toţi profesorii, dar mai ales cheia labirintului.Ştiu ce aşteaptă fiecare profesor de la mine.Ne-am descoperit reciproc prin interacţiune si comunicare.Nu mă mai gândesc la cât o să stau singură ,ci cât de alese sunt discuţiile mele cu colegii şi cât de inteligente sunt intrebările adresate profesorilor.

Astăzi ,în drum spre liceu ,am realizat că nu mi-am pierdut încrederea în forţele proprii,că merită să rămân pe poziţii ,liceul este drumul spre realizarea mea ca individ ,un prieten care mă formează ,mă sprijină ,mă ajută ,pot să-i cer un sfat ,deşi nu e palpabil şi vizibil,voi primi multe îndemnuri care provin din subconştientul meu în curs de maturizare.

Nov.'08

Cât despre colegi ,mi-a luat ceva timp să-i cunosc. Am creat deja aşa zisa formaţie „les quatre mousquetaires”,dar am ajuns la concluzia că în clasa mea e o competiţie continuă, toţi luptăm pentru rezultate excepţionale şi avem ţeluri înalte.Uite că am gasit şi câteva coincidenţe: existăm şi suntem unici şi totuşi putem avea drumuri comune.

Oct.'08

Cel mai mare chin a fost astăzi în pauza mare ,când am rămas singură în sala 74. Toţi au ieşit în pauză şi nu aveam cu cine să schimb o vorbă.Noua mea ocupaţie este sa privesc în gol pe geam.E limpede că locul acesta mă face să sufăr. O sun pe mama în fiecare pauză, în ideea că pot vorbi şi eu cu cineva..

Nici după o lună de hoinărit prin liceu ,în care am încercat să mă adun şi să am încredere în mine, nu pot să înţeleg de ce dacă suntem clasa a IX –a nu putem fi înţeleşi. Fiecare oră se desfăşoară în altă sală de clasă.M-am simţit jignită atunci când cei din a XI –a ne-au ţinut pe hol toată pauza. Explicaţia a fost că : „sunteţi a IX -a”.Unii au propriile legi în liceu. Groaznic.

Cea dintâi săptămână şi mai apoi prima lună ,au continuat în tonul primei zile de şcoală. Profesori noi, unii calzi şi înţelegători, alţii duri sau poate neinteresaţi de soarta noastră. Pe parcurs ,dirigintele s-a dovedit un om înţelegător,calm şi cald, dar parcă mai simt un colţ din Polul Nord în inima lui.

Sept.'08

Parcă mă cuprinde bucuria deschiderii unei noi cărţi de literatură ,nostalgia răsfoirii unui album cu fotografii din copilărie sau poate că doar visez ,mă trezesc şi conştientizez că am realizat ceva.Mărturisesc că am urcat un munte.Nu a fost uşor ,a intervenit crivăţul care a vrut uneori să mă întoarcă din drum şi eram deznădăjduită ,dar a fost şi soare ,căldură ,bucuri şi împliniri.Dincolo de acest versant am găsit adolescenţa, timpul liceului.

Era prima zi de liceu.Nu ştiam la ce să mă aştept.Mă gândeam să mă îmbrac în roşu, să fiu în ton cu obrajii.Nu vroiam să fac o impresie greşită şi mi-am ales cu grijă atitudinea.Nu ştiam nimic concret despre locul în care urma să ajung.Misterul întrupat în cladirea mareaţă a liceului mă înspăimânta.Ajunsă pe coridoarele imense ale cladirii ,un labirint pe care am reuşit abia aproape după două săptămâni de şcoală să-l stăpânesc ,mă simţeam ca o furnică.

Am intrat în sala festivă cu paşi mărunţi ,am strâns-o pe cea care mi-a fost mereu alături, mama, puternic de mână şi mă transformasem intr-o statuie lângă geamul salii. Doar porumbeii mai lipseau din decor.Începuse festivitatea care nu semăna deloc cu ceea ce eram eu obişnuită. Se anunţau diriginţii claselor a IX–a. Îmi bătea atât de puternic inima, încât aş zice că mă pregăteam să fiu persecutată în public, dar mai rău ,eram în faţa celor care urmau să se ocupe patru ani de materia mea cenuşie. Mă vor sculpta ,mă vor modela ,în ideea de a rezulta un intelectual. Directoarea ,cu glas hotărât ,anunţă cine îmi va fi diriginte.Parcă mi-a dat o palmă. Un diriginte profesor de fizică reprezinta pentru mine geometrie la limba si literatura română.

După festivitate am fost trimisă intr-o sală de clasă, desigur un laborator de fizică. Infernul pe pământ. Intrasem nesigură ,tristă si pierdută-n spaţiu în clasă. Dirigintele a vorbit calm, liniştit, rar şi cald cu noi.M-a plictisit şi am aruncat o privire-n jur.Mi-am zis că nu se poate! Toţi colegii erau foarte ciudaţi, iar unii se ştiau între ei, era prea mult pentru mine! Câteva boabe cristaline stăteau să cadă din ochii mei, se anunţa o ploaie, dar am reuşit să alung norii.

În final ,dirigintele ne-a anunţat că putem pleca acasă şi că de mâine vom intra în cursul firesc al liceului. Intenţionam sa ies cu colegii în oraş ,dar ce colegi? Toţi au plecat şi nici nu am văzut cum s-au evaporat.

A doua zi am început să-mi cunosc cât de cât colegii şi am încercat să le reţin numele. Eram obsedată de faptul că toţi sunt nişte ciudaţi, speriaţi, roboţi cu baterii uzate.Sunt atât de diferiţi, încât un salut este tot ce găsesc de spus în faţa lor.

O carte care merită citită

Sunt curioasă dacă cineva s-a comportat vreodată ,într–o conversaţie sau într–o corespondenţă ,ca iedera?Vreau să ştiu dacă v–aţi agăţat de orice v–a ieşit în cale , pentru a lua în stăpânire totul…

Eu , m–am agăţat de această carte dintr–o conversaţie.Pur şi simplu o persoană dragă mi–a recomandat–o , iar pentru că oamenii sunt părţi importante din viaţa noastră care ajută la formarea întregului , am hotărât să o citesc.Nu am gasit–o la bibliotecă , iar la prima librărie mi s–a spus că s–a terminat stocul.În sfârşit , am gâsit–o la altă librărie , iar primul contact cu cartea a fost :„ cineva a vărsat lacrimi pe această carte sau apa a dorit să şteargă nişte amintiri aşternute pe–o hârtie ?!”
Misterul ficţiunii , construit pe acest suport al convenţiei epistolare , vă las pe dumneavoastră să–l descoperiţi , dar esenţa constă în faptul că : un tată , aflat în America,
Ii scrie fiului său aflat în Japonia.Două continente , două persoane , două gândiri , două trăiri.
Tatăl , acest tată al tuturor , îi pune fiului , regăsit în fiecare cititor , întrebări primordiale , de la care nu aşteaptă un răspuns , mai de grabă i–l oferă el , fiind atent să nu pătrundă prea mult în filozofie.Acesta este riscul de a avea un tată filozof…
Scrisorile par a fi scrise de acel ceva mai presus decât tatăl , de inima acestuia cuprinsă uneori de sentimentul iubirii ,alteori de cel al tristeţii sau al depărtării.Tatăl este acel personaj cu coloană vertebrală , dur ,înţelept şi sigur în afirmaţii ,dar şi cel care ascunde o afecţiune nemărginită.În una din scrisori o regăsim pe mama lui Gabriel Liiceanu ,cea care părea că mereu se pregăteşte pentru un rendez - vous cu viaţa.El ştie unde să pună o picătură de apă şi umezeala să nu lase urme.
Cartea porneşte de la scrisori banale , trece prin cutii cu fleacuri : scene americane , scene din Heidelberg , dansul cu urmari nebanuite , amintirile copilăriei , ajungând la cugetări abstracte şi are totuşi un echilibru greu de atins.
După această lectură am încercat să văd dincolo de cuvintele lui Gabriel Liiceanu.M–am transpus în pielea unui cititor avizat şi am analizat fiecare întrebare a tatălui.El îi înfăţişează indirect fiului o lecţie de viaţă.A reuşit s–o facă discret , să–l pună pe gânduri , să–l înveţe şi poate chiar să–l îndrume , folosind în cele 16 scrisori , un ton al unui tată care uneori se confundă cu filozoful , aducând exemple , pilde şi însăşi viaţa sa.
„ Scrisori către fiul meu” este o carte care merită citită , întrucât ne putem regăsi pe noi ,fii , pe ei , părinţii şi ipostazele , mai mult sau mai puţin plăcute , ale vieţii.

Între tine şi vise

Omul - romancier ratat al propriei sale vieţi, nu face altceva decât să- şi imagineze, să viseze, să tindă la ideal, frumos, suprem.

Sunt şi eu om, ca oricare altul şi totuşi sunt unică în felul meu.Am acel ceva care mă diferenţiază de tine.


Şi ne place să visăm.Visăm cu ochii deschişi, cu ei închişi, la şcoală, acasă, în parc, pe stradă, în particular, în public….

Visele devin realitate?Uneori, atunci când le cresc aripi şi se materializează, ele ne fac viaţa mai frumoasă, ele zboară în zări îndepărtate, spre Divinitate.

Alteori, ele se pierd în întuneric, iar întunericul se destramă ca o cârpă murdară…şi devin uzate, deteriorate şi le arunci ca pe nişte pungi.

Întrebări!

Te iubesc, fraiere...chiar te iubesc?Nici eu nu ştiu, crede-mă!Dar acest sentiment de nesiguranţă mă frământă, mă tulbură, mă face să nu mă pot concentra la testul de la matematică, să privesc pe fereastră în ora de fizică, să visez, cu ochii deschişi, la ce?...la o certitudine, la o clipă în care mă voi simţi împlinită.
Ştii că vineri am fost cea mai ferictă persoană de pe planetă?Ştii că prind aripi langă tine?De ce mă chinui?De ce nu poate fi totul aşa cum am visat eu?
Cam multe întrebari, iar din păcate, răspunsul e la tine...mai pot doar să aştept!Nu ştiu ce şi pentru cât timp, dar numai gâdul că toată povestea are legatură cu tine, îmi dă speranţă!

Clipele

Clipe!!Clipele se clasifică în mai multe categorii: clipe frumoase, clipe urâte, clipe ce nu pot fi uitate, clipe peste care trecem cu uşurinţă, clipe tensionate, nesemnificative şi multe alte clipe mai bântuie viaţa mea...Clipele in preajma ta, da sunt frumoase, sunt intense, sunt mai presus de fiinţa mea şi uneori îmi dau aripi!Da, ele, clipele sunt pline de acel ceva de care avem nevoie mereu!Clipele se amestecă, devin un întreg şi uneori o amintire frumoasă....

Octombrie, e răcoare, chiar plouă...iar eu aprind o lumânare, suflu in chibrit şi mă gândesc la tine!Iar tu?Acelaşi om nehotărât, lipsit de răspunsuri şi iubit de mine!Eu?Aceeaşi fiinţă plăpândă, firavă, melancolică şi mai nou chiar tristă...să spun că tu-mi aduci tristeţea?M-aş amăgi singura cu aceste mărunte cuvinte!
Parcă tu trebuia să fii responsabil cu fericirea mea, cu starea mea de bine, de bucurie şi seninătate!?E atât de indirect tot ce mi se întâmplă sau oare ni se întâmplă?Iar eu, plină de întrebări?Visez la ziua în care o să am răspunsurile...
De ce sunt atât de curioasă de ceea ce simţi tu?De ce am un sentiment de frică?Oare e constructiv?Ar putea fii...ce e şi iubirea asta:o încleştare a două spirite însetate de linişte şi de frumos?Interesant, încep să văd doar partea negativă şi asta mă deprimă...şi încă mai plouă...ce stare...Bacoviană....

Mit

'Ce zici?Îmi place...Vreau şi eu!'
'Termină!'
Şi aşa a început totul...un mit, povestea unei faceri...
Totul e liber si totul e deschis...poţi să spui ce vrei aici, poţi să mă faci cu ou şi cu oţet, dar nu poţi să pătrunzi în lumea mea...
Şi dacă totuşi vrei acest lucru, tot ce 'va urma' e pentru tine!