"Crezi că la toţi le e aşa bine cum îţi e ţie?Va trebui sa te dezamăgesc, spunându−ţi că nu şi concretizând cu un exemplu real!"
Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o in urmă cu ceva timp şi încă mi-o mai pun, deşi mi-am raspuns.
De ce nu ştim să apreciem ceea ce avem?De ce nu ştim să ne mulţumim cu cât avem?Ne gândim că alţii nu au nimic şi că s-ar bucura şi cu o mică parte din ce avem noi?Suntem egoişti?
Probabil am uitat că nemulţumitului i se ia darul(Proverb românesc) sau poate nici măcar nu am avut timp să ne punem întrebarea pentru că eram mult prea ocupaţi să avem mai mult, să ne dormi altceva...şi... am omis bucuria de a trăi clipa...Am uitat să zâmbim atunci când primim acel ceva, nesemnificativ, să mulţumim şi să întoarcem gestul.
Cu ceva timp în urmă, eram in tren cu nişte prieteni, îndreptându-mă spre casă şi privind pe geam privelistea a fost...
E imaginea tristă a unor femei care nu au nimic din ceea ce ai tu, care poate sunt mamele unor fii, mame uitate, "bucurându-se" de ultima bucată de pâine...
Şi pentru că această poezie e atât de sinceră şi vie, merită citită!:
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.
Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.
Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Un poet iertat printr-o poezie(Repetabila povară de Adrian Păunescu)
PS:M-am abătut de la subiect pentru că…aşa am simţit!
Va urma…
