Dorul

Ce-o fi şi dorul?Călătorul...
Un gând din umbra ta robustă.
O convingere ce astăzi se îngustează.
Un minut fără resentiment;
O viaţă fară agrement.

Căci totul este aşa cum vrei
Şi dorul poţi să-l metamorfozezi, în zmei.
Numai iubirea e eternă,
Iar tu eşti necesar ca o epidermă,
Ce chiar în clipele de faţă,
Se descompune şi nu-mi dă viaţă…

Aaaaa...Doru'?Înşelătoru’?
Îmi dă senzaţia că mă destram;
În secunda în care eu nu te mai am,
Iar tot ce ar putea fi firesc,
E doar o trăire pe care nu ţi-o doresc.

Şi că veni vorba de dor,
De sentimentul în care simt că mor…
Căci uneori şi viaţa e un dor,
Păcat că acest dor nu-i călător...
Iar atunci, trăiţi veşnic, oricum veţi muri.
Atunci când nici dorul, nici viaţa, nu va mai fi.

Superficial

Nu era soare.Aveam o cafea în mână şi nu aveam nevoie de mai multă căldură.Mă îndreptam spre nicăieri şi eram curpinsă de un sentiment inexplicabil.Nu ştiu dacă eram fericită, nu ştiu dacă eram împlinită, dar cu siguranţă eram eu cu mine, cu dorinţele mele, cu aspiraţiile mele, cu gândurile mele şi cu tine.Eşti mereu acolo, ai colţul tău.
Îmi savuram cafeaua dulce, amară.Capacul nu a fost fixat şi cateva picături au îndrăznit să-mi deranjeze mâna aproape îngheţată.Nu mai conta atâta timp cât inima era în flăcări.
Priveam Mureşul.Era singurul care îmi atrăgea atenţia la început.Apoi am desluşit copacii.Sărmanii…goi în toiul frigului năpraznic.Le lipsea pătura de omăt, pe cale de a se evapora.Erau mulţi şi parcă nu le păsa de tot ce li se întâmplă.Chiar dacă erau marginalizaţi, neobservaţi, ei tot acolo au rămas.
Printre ei se ivi un brad.O sursă de inspiraţie pierdută, o poveste ascunsă a imaginaţiei, un gând sclipitor, dar pierdut.Era singur în mulţime.Nu-l observase nimeni, până la mine.Era îmbrăcat, era încărcat de semnificaţie, era un semn în lumea aceasta fără scrupule…”Am văzut, dar n-am înţeles…am citit, dar n-am reţinut nimic…”

Încă mai eşti acolo?!

Te caut azi în gândul meu
Te caut azi, căci îmi e greu
Şi azi mai mult ca ieri
Şi mâine mai mult ca-n alte primăveri.

Fără tine sunt pierdut?
Crezi că astăzi n-am putut,
Să te arunc din viaţa mea?
Dar mai e sufletul, iar el nu vrea!

Căci numai el ştie cum e această bucurie
Şi doar el mai poate confirma
Că tu ai fost unic în clipa mea.
Dar totul s-a degradat,când viaţa tu mi-ai ruinat…

Şi crezi că totul e o poezie?
Crezi că viaţa mea se rezumă la o prostie?
Poate totul e firesc, nu pot şti,
Iar singurătatea nu o pot iubi!

Cum mă străpunge azi această durere,
Ce e atroce ca o fiară cuprinsă de plăcere.
Ce pot să îmi doresc mai mult decât să am
O clipă în care să-mi pierd tema şi să fiu iar calm.

Întunericul e frumos, ca tine, ca o cortină
Ce cade uneori şi mă trezesc în lumină.
Dar aici nu e loc şi pentru mine
Chemarea nopţii, vine de la sine!

Ştiam că aici o să te găsesc acum
Ştiam că atunci când o să pleci, vei lăsa dâre de fum…
Şi mâine să fii mai cumpătat
Şi azi să n-ai impresia că te-am uitat!

Suspin de dor

Şi azi dorm pe patul răvăşit,
Iar soarele a apus de mult...
Eu nu pot să accept un alt sfârşit
Totul e mort şi trist şi ofilit.

Mă plimb agale-n gândul meu
Şi o mică parte se destramă.
Eu mai cred în al meu Dumnezeu
Şi somnul lin, mă cheamă.

Spre tine azi eu mă îndrept,
E tainic şi totul e tăcere.
Pământul întreg este cuprins
De clipe pline de durere.

Viaţa însăşi e un răspuns,
Al întregului calvar ce te-a răpus
Şi apoi cobor din visul meu, de sus
Căci la culcare eu m-am dus...

Dar cum puteţi voi dormi?
Ce fiu al nopţii pot eu fi?
Când dorul plange şi mă cheamă
Sub aripa de chin şi teamă.

Şi ştiu că azi nu sunt pierdut
Căci clipa mai mult a ţinut
Şi dorul l-am înstrăinat
În acest răsărit, curat.

Iar dacă fericirea e un simţământ permanent,
Rasăritul e clipa fără resentiment.
Căci numai somnul e placere
Şi visul neîmplinit este durere.


PS:Mulţumesc Mihai!

Scut

Crezi că totul e durere?
Crezi că sufletul nu-ţi cere
Şi un moment plin de plăcere;
Pentru clipa-n care n-ai,
Nici putere şi nici grai...

Totul este să-ţi urmezi
Viaţa şi fără dovezi,
Fără arme şi minciuni,
Fără rău şi-nşelăciuni
Lipsită de goliciuni.

Vântul urlă şi te cheamă,
Însă tu, nu-l lua în seamă!
Încearcă să izbândeşti
Şi când n-o să reuşeşti;
Viitorul te învaţă, să ţii sufletul în faţă!

Erai curioasă ce mă inspiră...Mă inspiră viaţa, trăirile mele, clipele cu tine, cu el, cu oricine, tot ce mă-nconjoară, omul, tanti care a intrat cu mine în vorbă în staţia de tramvai, şoferul de taxi, oamenii grăbiţi pe care îi vezi pe stradă, acest întreg eterogen...Totul îmi dă de gândit, ceea ce e bine(cred).
Ştii, chiar mă gândeam azi, ce ţi-am spus aseară rămâne valabil.Totul e să crezi şi să fii convins că aşa e bine, iar atunci acel “tot” îţi revine ţie.
Sper că mă vei căuta de fiecare dată când ţi se va strica maşina şi nu vei avea la tine roata de rezervă.Poate că e adevărat că nu toţi prietenii rezistă până la capătul drumului, dar cu mici reparaţii noi o să rezistăm!(E făcută să reziste, să reziste,….,…,…)

Nădejde - i-aş mai spune şi Speranţă

Oricât de departe ai fii acum, oriunde ai fii,
vreau să ştii,
că deşi totul e împotriva mea
eu pentru noi mereu voi lupta,
pentru dragostea ta,
pentru ultima clipă din viaţa mea...

Dacă ar fi să mor, locul ar fi,
în braţele tale.
Atât de cald, atât de bine,
Un singur dor mai am în mine,
Iar acela e pentru tine...
Nu pot să mă gândesc acum decât la tine!

E un întreg atât de bine conturat.
E efemer, dar e pictat
cu roua eternităţii şi zâmbetul fraternităţii.
În plin proces de suprimare,
speranţa,
singura care nu moare!

Oricât de mult aş vrea,
în braţe să te strâng...
Pe drumul meu e numai fum
Şi-n pulbere eu plâng,
deşi gândul meu e la tine;
nădejdea-i acum sufletul din mine!