Scut

Crezi că totul e durere?
Crezi că sufletul nu-ţi cere
Şi un moment plin de plăcere;
Pentru clipa-n care n-ai,
Nici putere şi nici grai...

Totul este să-ţi urmezi
Viaţa şi fără dovezi,
Fără arme şi minciuni,
Fără rău şi-nşelăciuni
Lipsită de goliciuni.

Vântul urlă şi te cheamă,
Însă tu, nu-l lua în seamă!
Încearcă să izbândeşti
Şi când n-o să reuşeşti;
Viitorul te învaţă, să ţii sufletul în faţă!

Erai curioasă ce mă inspiră...Mă inspiră viaţa, trăirile mele, clipele cu tine, cu el, cu oricine, tot ce mă-nconjoară, omul, tanti care a intrat cu mine în vorbă în staţia de tramvai, şoferul de taxi, oamenii grăbiţi pe care îi vezi pe stradă, acest întreg eterogen...Totul îmi dă de gândit, ceea ce e bine(cred).
Ştii, chiar mă gândeam azi, ce ţi-am spus aseară rămâne valabil.Totul e să crezi şi să fii convins că aşa e bine, iar atunci acel “tot” îţi revine ţie.
Sper că mă vei căuta de fiecare dată când ţi se va strica maşina şi nu vei avea la tine roata de rezervă.Poate că e adevărat că nu toţi prietenii rezistă până la capătul drumului, dar cu mici reparaţii noi o să rezistăm!(E făcută să reziste, să reziste,….,…,…)

Nădejde - i-aş mai spune şi Speranţă

Oricât de departe ai fii acum, oriunde ai fii,
vreau să ştii,
că deşi totul e împotriva mea
eu pentru noi mereu voi lupta,
pentru dragostea ta,
pentru ultima clipă din viaţa mea...

Dacă ar fi să mor, locul ar fi,
în braţele tale.
Atât de cald, atât de bine,
Un singur dor mai am în mine,
Iar acela e pentru tine...
Nu pot să mă gândesc acum decât la tine!

E un întreg atât de bine conturat.
E efemer, dar e pictat
cu roua eternităţii şi zâmbetul fraternităţii.
În plin proces de suprimare,
speranţa,
singura care nu moare!

Oricât de mult aş vrea,
în braţe să te strâng...
Pe drumul meu e numai fum
Şi-n pulbere eu plâng,
deşi gândul meu e la tine;
nădejdea-i acum sufletul din mine!

Saturaţie

Dezgustată de negativism şi atinsă de ură,

Mă închid în propria-mi capsulă.

Şi mă gândesc cum vei putea trăi

În lumea aceasta, fără de măsură,

În care toţi se cred poeţi.

Artişti pierduţi în negura timpului,

Ascunşi sub aripa vântului;

Care la prima furtună,

Cad morţi, înjunghiaţi şi totul se termină.

E atăt de uşor să pretinzi că eşti cineva

Când tu nu şti de eşti el, ori eşti ea!

Te-ai hotărât pe cine iubeşti?

E fată?Băiat?Te mai gândeşti?

Cuprinsă de ură, mai strig şi te chem,

Trezeşte-te fiinţă, îndură un îndemn!

Eu ştiu că acum te simţi chiar pierdut,

Dar şansa-i la tine deşi n-ai ştiut

Că poţi birui totul prin tine...

Cuvântul e cheia şi uşa-i la tine!

PS:Nu mai contează acum!Îţi las totul ţie... inclusiv trecutul!

Repetabila povară

"Crezi că la toţi le e aşa bine cum îţi e ţie?Va trebui sa te dezamăgesc, spunându−ţi că nu şi concretizând cu un exemplu real!"
Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o in urmă cu ceva timp şi încă mi-o mai pun, deşi mi-am raspuns.

De ce nu ştim să apreciem ceea ce avem?De ce nu ştim să ne mulţumim cu cât avem?Ne gândim că alţii nu au nimic şi că s-ar bucura şi cu o mică parte din ce avem noi?Suntem egoişti?
Probabil am uitat că nemulţumitului i se ia darul(Proverb românesc) sau poate nici măcar nu am avut timp să ne punem întrebarea pentru că eram mult prea ocupaţi să avem mai mult, să ne dormi altceva...şi... am omis bucuria de a trăi clipa...Am uitat să zâmbim atunci când primim acel ceva, nesemnificativ, să mulţumim şi să întoarcem gestul.

Cu ceva timp în urmă, eram in tren cu nişte prieteni, îndreptându-mă spre casă şi privind pe geam privelistea a fost...E imaginea tristă a unor femei care nu au nimic din ceea ce ai tu, care poate sunt mamele unor fii, mame uitate, "bucurându-se" de ultima bucată de pâine...
Şi pentru că această poezie e atât de sinceră şi vie, merită citită!:

Cine are părinti, pe pământ nu în gând

Mai aude si-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atâtia copii si de-atât nenoroc

Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,

Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni

Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit tristi în casele lor...

Între ei si copii e-o prăsilă de câini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,

Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,

Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,

Cine are părinti are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem si noi însine ai nostri copii.

Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Si în genere sunt si nitel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,

Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,

Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simti si ei stiu că-i asa

Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe constiintă povara acestui apus

Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.

Iar când vom începe si noi a simti

Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia într-un trist si departe târziu,

Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Si de ce încă nu e potop pe cuprins,

Desi plouă mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea în care părinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Un poet iertat printr-o poezie(Repetabila povară de Adrian Păunescu)
PS:M-am abătut de la subiect pentru că…aşa am simţit!
Va urma…

When one thing ends......

When one thing ends, something else begins!

Fii şi tu Moş Crăciun!

Mă trezesc dimineaţă cu o stare melancolică, tipic mie, eu cea de acum, eu cea de după furtună.Mai lenevesc o oră în patul cald si moale, iar imediat după merg să−mi fac o cafea.
Între timp, mă gândesc că ar trebui să şi mănânc ceva.Pun nişte pâine la prăjit şi aştept……Îmi iau cana şi farfuria şi mă întorc in vizuină.
Deschid pc−ul, intru pe youtube =>Tracy Chapman-Give me one reason, intru pe messenger, pun la status :'Coffee time!', word….şi încep să scriu…
Am în minte 9999 de subiecte şi dacă aş putea, le-aş scrie pe toate acum, dar cum nu pot mă opresc asupra : Crăciunului.
*Care a fost cel mai frumos Crăciun?
*Dar cel mai trist?
Cel mai frumos nu putea fi decât atunci când credeam în Moş Crăciun, deşi mai cred şi acum('Moş Crăciun nu e o singură persoană, dar există în fiecare dintre noi. Moşul reprezintă comportamentul uman de grijă şi bunătate, iubire, dăruire şi pace. Moş Crăciun trăieşte în fiecare dintre noi. E în inimile noastre. Este în tine. Este în mine. Moşul e o stare de spirit. Cred în Moş Crăciun şi îl iubesc.'),atunci era ceva special, dar unul deosebit a fost când eram în familie, la bunicii din Macea, cu toţi cei dragi, în jurul bradului, bucurându-mă de căldura şi dragostea lor.
Iar cel mai trist a fost atunci când părinţii mei erau la muncă, cu toate că, mereu am avut impresia că la noi în familie, nu există adevăratul spirit al Crăciunului, atunci i-am simţit lipsa. ('Crăciunul e o sărbatoare a familiei şi prin urmare trebuie sărbătorit în familie')
Dincolo de cumpărături(brad, cozonaci, vin, cadouri), agitaţie, gălăgie şi stres e adevărata bucurie a sărbătorii!Vă las pe voi să o găsiţi, dar mai ales să o simţiţi!

Crăciun liniştit, cu pace, bucurii, zăpadă, colinde şi iubire!