O carte care merită citită

Sunt curioasă dacă cineva s-a comportat vreodată ,într–o conversaţie sau într–o corespondenţă ,ca iedera?Vreau să ştiu dacă v–aţi agăţat de orice v–a ieşit în cale , pentru a lua în stăpânire totul…

Eu , m–am agăţat de această carte dintr–o conversaţie.Pur şi simplu o persoană dragă mi–a recomandat–o , iar pentru că oamenii sunt părţi importante din viaţa noastră care ajută la formarea întregului , am hotărât să o citesc.Nu am gasit–o la bibliotecă , iar la prima librărie mi s–a spus că s–a terminat stocul.În sfârşit , am gâsit–o la altă librărie , iar primul contact cu cartea a fost :„ cineva a vărsat lacrimi pe această carte sau apa a dorit să şteargă nişte amintiri aşternute pe–o hârtie ?!”
Misterul ficţiunii , construit pe acest suport al convenţiei epistolare , vă las pe dumneavoastră să–l descoperiţi , dar esenţa constă în faptul că : un tată , aflat în America,
Ii scrie fiului său aflat în Japonia.Două continente , două persoane , două gândiri , două trăiri.
Tatăl , acest tată al tuturor , îi pune fiului , regăsit în fiecare cititor , întrebări primordiale , de la care nu aşteaptă un răspuns , mai de grabă i–l oferă el , fiind atent să nu pătrundă prea mult în filozofie.Acesta este riscul de a avea un tată filozof…
Scrisorile par a fi scrise de acel ceva mai presus decât tatăl , de inima acestuia cuprinsă uneori de sentimentul iubirii ,alteori de cel al tristeţii sau al depărtării.Tatăl este acel personaj cu coloană vertebrală , dur ,înţelept şi sigur în afirmaţii ,dar şi cel care ascunde o afecţiune nemărginită.În una din scrisori o regăsim pe mama lui Gabriel Liiceanu ,cea care părea că mereu se pregăteşte pentru un rendez - vous cu viaţa.El ştie unde să pună o picătură de apă şi umezeala să nu lase urme.
Cartea porneşte de la scrisori banale , trece prin cutii cu fleacuri : scene americane , scene din Heidelberg , dansul cu urmari nebanuite , amintirile copilăriei , ajungând la cugetări abstracte şi are totuşi un echilibru greu de atins.
După această lectură am încercat să văd dincolo de cuvintele lui Gabriel Liiceanu.M–am transpus în pielea unui cititor avizat şi am analizat fiecare întrebare a tatălui.El îi înfăţişează indirect fiului o lecţie de viaţă.A reuşit s–o facă discret , să–l pună pe gânduri , să–l înveţe şi poate chiar să–l îndrume , folosind în cele 16 scrisori , un ton al unui tată care uneori se confundă cu filozoful , aducând exemple , pilde şi însăşi viaţa sa.
„ Scrisori către fiul meu” este o carte care merită citită , întrucât ne putem regăsi pe noi ,fii , pe ei , părinţii şi ipostazele , mai mult sau mai puţin plăcute , ale vieţii.