Parcă mă cuprinde bucuria deschiderii unei noi cărţi de literatură ,nostalgia răsfoirii unui album cu fotografii din copilărie sau poate că doar visez ,mă trezesc şi conştientizez că am realizat ceva.Mărturisesc că am urcat un munte.Nu a fost uşor ,a intervenit crivăţul care a vrut uneori să mă întoarcă din drum şi eram deznădăjduită ,dar a fost şi soare ,căldură ,bucuri şi împliniri.Dincolo de acest versant am găsit adolescenţa, timpul liceului.
Era prima zi de liceu.Nu ştiam la ce să mă aştept.Mă gândeam să mă îmbrac în roşu, să fiu în ton cu obrajii.Nu vroiam să fac o impresie greşită şi mi-am ales cu grijă atitudinea.Nu ştiam nimic concret despre locul în care urma să ajung.Misterul întrupat în cladirea mareaţă a liceului mă înspăimânta.Ajunsă pe coridoarele imense ale cladirii ,un labirint pe care am reuşit abia aproape după două săptămâni de şcoală să-l stăpânesc ,mă simţeam ca o furnică.
Am intrat în sala festivă cu paşi mărunţi ,am strâns-o pe cea care mi-a fost mereu alături, mama, puternic de mână şi mă transformasem intr-o statuie lângă geamul salii. Doar porumbeii mai lipseau din decor.Începuse festivitatea care nu semăna deloc cu ceea ce eram eu obişnuită. Se anunţau diriginţii claselor a IX–a. Îmi bătea atât de puternic inima, încât aş zice că mă pregăteam să fiu persecutată în public, dar mai rău ,eram în faţa celor care urmau să se ocupe patru ani de materia mea cenuşie. Mă vor sculpta ,mă vor modela ,în ideea de a rezulta un intelectual. Directoarea ,cu glas hotărât ,anunţă cine îmi va fi diriginte.Parcă mi-a dat o palmă. Un diriginte profesor de fizică reprezinta pentru mine geometrie la limba si literatura română.
După festivitate am fost trimisă intr-o sală de clasă, desigur un laborator de fizică. Infernul pe pământ. Intrasem nesigură ,tristă si pierdută-n spaţiu în clasă. Dirigintele a vorbit calm, liniştit, rar şi cald cu noi.M-a plictisit şi am aruncat o privire-n jur.Mi-am zis că nu se poate! Toţi colegii erau foarte ciudaţi, iar unii se ştiau între ei, era prea mult pentru mine! Câteva boabe cristaline stăteau să cadă din ochii mei, se anunţa o ploaie, dar am reuşit să alung norii.
În final ,dirigintele ne-a anunţat că putem pleca acasă şi că de mâine vom intra în cursul firesc al liceului. Intenţionam sa ies cu colegii în oraş ,dar ce colegi? Toţi au plecat şi nici nu am văzut cum s-au evaporat.
A doua zi am început să-mi cunosc cât de cât colegii şi am încercat să le reţin numele. Eram obsedată de faptul că toţi sunt nişte ciudaţi, speriaţi, roboţi cu baterii uzate.Sunt atât de diferiţi, încât un salut este tot ce găsesc de spus în faţa lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu