Nu era soare.Aveam o cafea în mână şi nu aveam nevoie de mai multă căldură.Mă îndreptam spre nicăieri şi eram curpinsă de un sentiment inexplicabil.Nu ştiu dacă eram fericită, nu ştiu dacă eram împlinită, dar cu siguranţă eram eu cu mine, cu dorinţele mele, cu aspiraţiile mele, cu gândurile mele şi cu tine.Eşti mereu acolo, ai colţul tău.
Îmi savuram cafeaua dulce, amară.Capacul nu a fost fixat şi cateva picături au îndrăznit să-mi deranjeze mâna aproape îngheţată.Nu mai conta atâta timp cât inima era în flăcări.
Priveam Mureşul.Era singurul care îmi atrăgea atenţia la început.Apoi am desluşit copacii.Sărmanii…goi în toiul frigului năpraznic.Le lipsea pătura de omăt, pe cale de a se evapora.Erau mulţi şi parcă nu le păsa de tot ce li se întâmplă.Chiar dacă erau marginalizaţi, neobservaţi, ei tot acolo au rămas.
Printre ei se ivi un brad.O sursă de inspiraţie pierdută, o poveste ascunsă a imaginaţiei, un gând sclipitor, dar pierdut.Era singur în mulţime.Nu-l observase nimeni, până la mine.Era îmbrăcat, era încărcat de semnificaţie, era un semn în lumea aceasta fără scrupule…”Am văzut, dar n-am înţeles…am citit, dar n-am reţinut nimic…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu